Omul invizibil

Un tip pirpirel cu ochelari cât fața, intr-un costum ponosit, de te-apucă o milă maternă, merge grăbit spre servici. Sunt 10 de ani de când zilnic, chiar și în pașnicele weekenduri și în bătaia clopotului de mare sărbătoare face același drum, spre biroul plin de hârțoage pe care de o habă de vreme le semnează încrezut. Un an în urmă a devenit expert principal pe studiul pieții.

Astăzi are mult de lucru. Sarcini noi, ședințe, decizii.

Ieri a stat tăcut la ședință și a făcut notițe. Nu are nevoie de ele, căci anii buni de experiență i-au ascuțit memoria. Ceea ce cu adevărat îl preocupă sunt gesturile, mimica, comportamentul celor din jur. În special ale șefului. I s-a părut curios ce zice șefa de producție? S-a încruntat la spusele contabilei? A privit șăgalnic spre secretară? A verificat mobilul în timp ce vorbea șefa de marketing? A rugat expertul pe comunicare sa prezinte raportul înainte de termen? Șeful conduce, iar micul nostru angajat face notițe.

A făcut anticamera șefului toată după-amiaza. Avea să-i comunice rezultatele analizei pe care le-a ticluit timp de o săptămână. Nu l-au intimidat asalturile gălăgioase și tupeiste ale biroului de alți angajați. El știa că-i va veni rândul. Pe la patru a intrat, s-a așezat timid în fața șefului și i-a pus pe masă analiza, cel din urmă la drept vorbind, fiind plictisit de abundența datelor și modul împiedicat și monoton de exprimare a subalternului exemplar. Cu toate astea, și-a oprit privirea asupra unor date care i s-au părut cam ciudate. Cum așa, au scăzut vânzările de lactate, dacă eu am dovezi care zic contrariul? Și în presă am declarat acest lucru! Dle Director, păi, nu știu ce să vă spun. Partea aceasta nu a scris-o umila mea persoană, ci șefa de marketing. Dar e o greșeală impardonabilă pe care mi-o asum în totalitate, a zis lucrătorul nostru exemplar cu capul plecat.

La patru și un sfert a mers la el în birou, așteptând sentința. Nu a durat mult.

Astăzi șefa de marketing a fost retrogradată. Este o favoare făcută pentru ea, mamă a doi copii, care în urma gafei de ieri, trebuia să fie concediată. Chiar și asta putea să conteze mai puțin pe fundalul tentativelor sărmanei de a se justifica. Pur și simplu nu știa cum a apărut această cifră în analiză. Dar nu a insistat prea mult. Era conștientă că e cam zdruncinată ultimele zile din cauza îmbolnăvirii celui mic și nu excludea că în cele din urmă putea să facă această gafă. S-a resemnat cu decizia șefului și a fost exilată în micuțul birou care a primit-o cu ani buni în urmă și care acum o va reduce la tăcere până la pensionare.

Mâine secretara va descoperi la ea pe masă o floare și o indicație de la noul șef pe marketing de a invita partenerii comerciali la o discuție despre noul format de colaborare. Va face neîntârziat acest lucru cu gândul la destinatarul anonim al acestei superbe roze. Este exact culoarea care îi place cel mai mult. Trebuie să fie el, se gândi ea, zâmbind șefului, când acesta ieși la prânz.

Poimâine, cu lacrimi în ochi, își va strânge cartelele poștale și bibelourile de pe masă și va pleca din birou, aruncând o ultimă privire florii. A făcut cea mai mare gafă din viața ei. I-a chemat pe cei mai serioși parteneri ai companiei cu 2 ore înainte de timpul indicat și, culmea, a greșit locația.

Peste un an s-a schimbat conducerea întreprinderii.

Posted in De gândit | Tagged | Scrie un comentariu

Jos ziua marmotei!

Cine a privit Groundhog Day sau День сурка, cum se mai spune pe la noi? Bietul îndrăgostit se trezește în fiece dimineață la aceeași oră și o vede pe blestemata de marmotă, celebrând. Pe când el o dă hojma în bară. Ba primește o palmă de la focoasa brunetă, ba o privire disprețuitoare, ba o ocară de zile mari. Și pentru ce? Pentru că s-a îndrăgostit și e puțin nătâng? Sau pentru că se pricepe mai bine la marmote decât la femei?

Nu contează, căci postarea este despre Guvern. Care face și lucruri bune. Da tare bune! Strategia Națională de Dezvoltare ”Moldova 2020” este unul din produsele sale cu care ar trebui să se mândrească. Pe bune. Unde s-a mai văzut ca o țară vai de capul ei la cât de tare își îndoaie gâtlejul să privească în sus PIB-ul vecinilor să facă un document bazat pe analize cantitative? Nu din alea, produse de donatori și înghițite molcom. Ci riguroase, bazate pe modele macroeconomice și, adevărat, cu mai puțin bla-bla-bla.

Asta bucură donatorii. Asta bucură economiștii veritabili. Asta bucură Guvernul, căci a venit ziua în care ownershipul nu este doar pe hârtie. Dar așa cum e vorba poporului – la un colț de masă plâng, la alt colț de masă cântă, nu toți apreciază acest efort. Din păcate.

În cazul acesta s-ar părea că orice ar face Guvernul, este sub blestemul marmotei (aici nu e despre dragoste, doar lucru :)). Încearcă să asculte, să explice, să ajungă la compromis și totul în zădar. Se vor cuvinte, fraze, capitole.

Nu e greu de jucat cu cuvintele. Nu e greu de adăugat priorități noi. Nu e greu de schimbat denumirea documentului. Cred că Guvernul nu ar refuza s-o facă dacă ar ști că este un sens în tot asta. Că dacă pui cuvântul ”durabil”, așa o să fie. Dacă inserezi sintagma ”pentru toți”, n-o să fie păgubași. Nu din cuvinte vin acțiunile. Ci din voință. Asta am băgat adânc în cerebel pe parcursul multor ani de documente frumos scrise, dar născute defuncte, pentru că reflectau emoții, stereotipuri și ambițurile tuturor.

Ce ar fi dacă zelul și experiența să fie revărsate în procesul de implementare? Ar fi o treabă bună. Acolo este loc pentru toți. Și asta e partea grea. Dar anume acolo se regăsesc adevărații eroi.

Posted in Uncategorized | Tagged | Scrie un comentariu

Fabrica de papetărie

A fost odată un document. Alb ca spuma laptelui. Avea foarte mari perspective. Care s-au risipit odată cu turnarea asupra lui de verzi şi uscate (e doar o expresie). Asta e soarta multor hârtii inocente care ajung a fi spurcate într-un hal fără de hal.

Nu înţeleg de unde vine şara? Indiferent de capacităţile autorului, mereu undeva mai sus, există un control freak  care dă peste cap, taie stupidităţi, smulge alineate, le aruncă pe apa sâmbetei şi poleieşte noul produs cu verbe, adverbe şi substantive armonioase, care în cele din urmă, fac un frumos dans lingvistic, pe înţelesul şi spre delectarea cititorului. Uite că ăştia, aparent, nu mai sunt la fel de vigilenţi, nu mai sunt la fel de interesaţi sau poate pricepuţi ca adineauri.

După mine inflaţia de documente pervertite e un semnal de work fatigue. Cineva în fabrica asta imensă de papetărie, inutilă pe alocuri, s-a cam răsuflat. Dar continuă să „creeze”, că aşa, mă rog, e specificat în contractul de muncă. Dar asta o văd doar alţii. Nu are cine să i-o spună. Şi dacă i-o spune, e invidie crasă şi auzi un - nuţibăganasulundenuţifiebeoala şi mergi în birou să pui virguli inofensive mai departe.

Fabrica de produs hârtii decepţionează. Între tine şi realitate stă un calculator care te face să te crezi stăpân pe lume, mai ales când prietena lui, imprimanta, naşte capodopere, binecuvântate cu semnătura celui de sus. You are ruling the world! Ai vrut, ai oferit suport invalizilor. Ai vrut, ai tăiat din compensaţiile militarilor. Ţi-a părut că economia nu doar s-a dezvoltat, dar i-a cutremurat pe toţii cu amploarea expansiunii sale, ai băgat o „creştere considerabilă” şi fapta-i ca şi săvârşită. Faci ce doreşti, scrii cum doreşti şi scrisul mutilat, mutilează realitatea. Iar tu, de-un caz, după litere fontul 14 mereu poţi să te ascunzi. Sau să te strecori printre rânduri, când eşti rugat să pleci capul pentru a face loc unei medalii, pentru meritele cuvenite.

Eu sunt pentru mesaje scurte. Strategii de 15 pagini, rapoarte de 10 pagini, legi de…oricâte pagini ar fi, dar pe înţelesul muritorului de rând, şi tot aşa. Apa chioară nu mai este la modă. Pompozitatea exprimării trebuia să moară odată cu schimbarea geografiei exporturilor, de la CSI spre UE. Dar, deh, când nu ai ce spune, se consideră justificat să baţi apa-n piuă.

Eu scriam la facultate eseuri de 2.500 cuvinte despre lucruri concrete. Fiecare cuvânt în plus era o penalizare. Acum citesc opuri de 50.000 cuvinte despre toate şi despre nimic. Şi uneori scriu postări de 432 cuvinte. Despre aceleaşi nimicuri, doar că pe scurt :). Se poate, doar?

Posted in De gândit | Tagged , | Scrie un comentariu

La hotar

Uneori mă gândesc că ar fi bine să fii o muscă. Preferabil cu traiul mai departe de bălţi şi mai aproape de jainişti. Ei doar nu supără nici o muscă. Zbori pe unde vrei, mănânci ce vrei, n-ai nevoie de acte şi diplome. CV-ul e similar de la muscă la muscă. Poate doar locul naşterii şi other skills diferă niţel. Unele ştiu cum să ocolească palmele abile ale bipezilor, altele cunosc cum să pretindă că au leşinat sau chiar şi-au dat ortul popii, iar apoi să te privească chiorâș, cum doar ele pot, şi când eşti în plin extaz de marea pradă, ele ţuşti, la libertate. Dacă nu cumva confundă scara spre ieşire cu panglica lipicioasă atârnată lângă geam.

Da, cu cât mai mult dezvolt soarta muştei, cu atât mai mult înţeleg că nu e soarta pe care mi-o doresc. Cred că e mai bine să fiu pasăre. Are aceeaşi libertate ca şi musca, trăieşte mai mult şi plus la asta e inteligentă (în special dacă e cioară), ceea ce îi dă mult mai mari şanse de supravieţuire decât altor fiinţe zburătoare. Dar stai puţin, la gândul că uneori tre să mai ciuguleşti cadavre, mă apucă tremuriciul. Plus să fiu batjocorită doar pentru faptul că din adâncul sufletului am vestit de sus aceloraşi bipezi mare noroc financiar, nu-mi surâde ideea. Chiar şi la păsări faptele bune nu sunt răsplătite pe măsura efortului.

Aşa că vreau să fiu britanică. Sau scandinavă, de ce nu? Oameni, născuţi în civilizaţii cu literă mare, cu libertatea de a-şi schimba cursul vieţii radical, fără regrete, fără temeri. O mobilitate înnăscută de invidiat. Azi ai chef de un terci cu ovăz, stai acasă şi-l mănânci. Mâine vrei o berică la Praga, te-ai catapultat de week-end şi ţi-ai umplut burduhul. E cam posomorât şi frig, faci o raită în sudul Italiei şi te laşi gâdilit de soarele sicilian. Azi eşti consultant pe politici, mâine, când deja consideri că eşti depăşit, pleci în organizaţii de caritate. Când ai făcut prea mult bine umanităţii, te retragi într-un loc dosit, îţi deschizi o cafenea pe placul tău şi le povesteşti drumeţilor despre cât e de bine să ai în viaţă opţiuni şi să te poţi folosi de ele fără frică. Căci dacă ai şcoală, nu te pierzi. Să o vrei că nu se întâmplă. Eşti protejat. Eşti sigur.

Destinaţiile moldovenilor (legali) pot fi numărate pe degete. Harta se conturează într-un mod tare bizar. Tot ce-i Vest e negru. Tot ce-i Est e alb, însă plin de cruciuliţe şi zerouri, ceea ce înseamnă a naibii de scump sau a dracului de nasol. Iaca aşa şi trăim. Mai bine ca muştele. Undeva între păsări şi „oameni albi”.

Posted in De gândit | Tagged , , | Scrie un comentariu

Minune c-un picior în Europa şi altul în Asia

-   Ce parcă eşti turc? Aşa mai spunem noi câteodată când interlocutorul frânează. Multe rele ne-au mai făcut şi turcii ăştia pe semne. Le plăteam din răstimpuri tribut în schimbul liniştii. Ne-au mai jefuit puţin când li se trezea pofta. S-au supărat ei pe Ştefan că nu-l plăcea pe Radu cel Frumos şi hai la bătaie. Şi culmea, se tot împrăştie cu musulmanismul lor prin lume şi-i sfidează pe creştinii noştri, înghesuiţi în biserici fără oxigen, dar cu multă credinţă. Se folosesc de fetele noastre cuminţi pentru a-şi satisface poftele trupeşti. Tare răi şi netoţi mai sunt şi ei.

Mă mir cum de aşa un popor a construit un imperiu şi apoi un stat mare şi puternic. Cu o economie solidă şi cultură de invidiat. Turismul înfloreşte. Producţia de mărfuri e în toi. Turcia nu e China şi tot ce e turcesc deja e de lux în străinătăţuri. Muzee care vorbesc, strigă, alină. Galerii care îţi lasă un gust amar – de ce Dali, Picasso, Kahlo vin la ei, dar la noi nu? Popor care hrăneşte pisoii dolofani şi câinii alintaţi din stradă cu mâncare specială, îmbogăţită cu vitamine şi substanţe digestive. Oameni radioşi, plimbându-se pe stradele pietonale, curăţate chiar şi când nu e nevoie. Atmosferă îmbibată cu muzicuţă tradiţională, franceză, portugheză care ademeneşte în librării, magazinaşe artizanale şi localuri ce te îmbată cu miresmele de kebab, lahmacun şi dolma. Terase cu proprietari insistenţi care fac totul să stai la ei şi ziua şi noaptea, şi vara şi iarna. Au grijă să te aşeze lângă încălzitor, să te acopere cu o păturică şi să te lase liniştit să priveşti cum pulsează oraşul noaptea în frig, când mintea moldoveanului e doar la televizor şi colţuni.

Totul la pachet e un orient atât de occidental, de-ţi tulbură mintea, ţie bietului turist, care trebuie să revii din paradis la nişte principii şi valori. La calificativul „în dezvoltare”. O ţară în dezvoltare, o societate în dezvoltare, o cultură în dezvoltare. Cât noi ne tot dezvoltăm, ei chiar o fac. Atât de bine, încât te gândeşti da ce ar fi fost dacă Ştefan nu era aşa un strateg de bun? A?

În tot cazul, în Turcia azi e sărbătoare. Ca la noi. Doar că în Turcia.

Posted in De gândit | Tagged , , , | 2 comentarii

Bâzâială

Ce vine din afară şi ce e în noi? Nu, nu vorbesc despre procesul digestiv. Nici despre cel respirator. Şi în general nu e vorba de medicină, deşi doctorii găsesc o explicaţie la orice.

Oamenii nu sunt autosuficienţi. Au nevoie de alţii. Subiecţi de dragoste, relaxare, ură, linguşeală. Oamenii îşi trăiesc viaţa pentru semenii lor, crezând că o fac pentru ei înşişi. (evit în a mă pronunţa asupra situaţiei inverse, când indivizii nu fac altceva decât să pretindă că îşi poartă traista cu ani pentru umanitate, urmărind de facto doar scopuri egoiste).

Pe de o parte e natural să nu-ţi vezi de viaţa ta – ai angajamente genetice, profesionale, etice faţă de alte fiinţe umane – eşti prins în capcana preocupărilor şi dedicării. Pe de altă parte e impertinent – n-ai griji personale, interese – devii victima unor obsesii legate de alţii. Care sunt mai buni, mai răi sau pur şi simplu sunt.

E nasol când ajungi obsesiv. Devii acel bâzâit continuu, de care lumea îşi astupă urechile, închide geamurile, uşile şi îşi pune perna peste cap. Blestemul bâzâitului te ţintuieşte la pat. Iar dacă nu ai asurzit, te scoli, îţi pui căştile cu Smells Like Teen Spirit şi mergi cu nirvana înainte. Nu toţi apucă să se scoale, darămite să găsească muzica potrivită. Şi bruiajul te duce pe potriva Fluierarului din Hamelin într-o peşteră întunecoasă din care nu mai este scăpare.

Bâzâitul vine de afară. Muzica din noi. Dacă nu o găseşti, s-ar putea să începi să bâzâi şi tu. Să-i zgândărești şi pe alţii. Dacă nu-i în sertare şi buzunare – născoceşte-o. Şi nu te mai despărţi de ea. Niciodată.

Posted in De gândit | Tagged , , | Scrie un comentariu

Construcţia hăpiendului

Oamenii nu vor să fie fericiţi. Ei vor să sufere. Îşi alimentează starea de suferinţă pentru a trăi. Necazul este motorul existenţei. Acea energie care ne ţine funcţionali. Aşa cum mulţi nu au parte de fericire cu duiumul , micile sclipiri de plăcere pot fi remarcate doar pe fundalul unei deprimări constante. De altfel nu am face diferenţa când apare acel Bine.

Nicu a fost tulburat de faptul că prietena lui iubită a decis să plece în vacanţă cu colegii de facultate. A zis că va pune punct relaţiei în cazul în care ea va pleca. Ea şi-a dat seama că dacă renunţă la vacanţă va fi declanşat un proces ireversibil de cedări. Care o vor umili, îi va ştirbi din personalitate. Dar a mers peste ea, l-a rugat să accepte vacanţa şi să rămână în continuare iubiţi. El nu a cedat. Decepţionat, cu orgoliul pătat, i-a zis că nu vrea s-o mai vadă. El – condamnat la nefericire, căci orice substituent al iubitei, nu e decât o decepţie şi mai mare. Ea – dezamăgită profund şi la fel nefericită. Ambii nu rămân decât cu întrebarea eternă – ce-ar fi fost dacă? Dacă ar fi acceptat o supărare de moment, în schimbul unei savori de durată? În schimb au preferat să se inducă într-o stare deprimantă pentru a-şi măguli complexele şi egoismul. Da cât de bine a simţit calitatea asta umană Milan Kundera…

Cătălina, a fost ahtiată de ideea de a face ceva propriu. Independent de voinţa soţului. Care o iubea, de altfel. Lansarea uni centru pentru victimele violenţei domestice a ţinut-o în priză multe săptămâni. Căuta finanţe, aliaţi, acces la autorităţi. Lupta vehement cu proza vieţii şi insatisfacția, de care nici nu intuia că s-a molipsit. Soţul, rămas în urmă, dependent de inerţia caracteristică relaţiei se împotrivea. Vroia toată atenţia asupra lui. Era panicat că se curmă în faţa ochilor. Şi că sunt alte motive care o induc pe soţie în stare de euforie, aproape că deplină. A demoralizat-o, a speriat-o şi i-a tăiat din elan şi proiectul a fost abandonat. Iar apoi – sfârşit banal. Au trăit cu frustrări, deprimări, mult şi bine. Suferinţa le justifica frica şi laşitatea. Of, da ce mai istorisire a făcut Amos Oz în privinţa asta…

Suferinţa, pe lângă a fi un modus vivendi al societăţii, element indispensabil al existenţei, a devenit un mijloc de manifestare. De băgare în seamă. Cel necăjit, trebuie să fie ajutat. Important să nu ajungi la punctul de a te trezi pe stradă. Căci acolo nimeni nu te mai remarcă. Eşti doar un obiect urban, invizibil, pierdut în gloata de fiinţe grăbite să-şi croiască fericirea. În felul lor.

Posted in De gândit | Tagged , , | Un comentariu