Am început-o prost. Decizii năsoale, prihvatizare, bla-bla-bla. De atunci trăim cu visul că la un moment dat se va produce schimbarea. Normal că nu acum. Căci acum doar tatonăm terenul. Pentru transformarea paradigmei creșterii economice, pentru integrarea europeană, pentru reforma administrației publice, pentru bilete de avion low-cost și pentru multe și multe altele.
Cu toate astea, luăm alte decizii cu o rapiditate de invidiat. Adoptăm directive ucigătoare, transferăm resurse de la un sector la altul fără o perspectivă clară, retragem bariere pentru întreprinzători, ca imediat să introducem altele.
Surprinzător, dar lucrurile merg spre bine, însă încet de tot. Obișnuim să dăm vina pe șansele inițiale inegale și pe sistem. Dar sistemul nu e altceva decât oameni și reguli, pe care le stabilesc primii. 10.000 sus-puși hotărăsc destinele altor 3.000.000 supuși.
Bine dacă conducătorii ar fi inspirați, activi, cu viziuni clare și dedicație. Și sunt câțiva. De ce dar lucrurile nu merg așa cum vrem? E de vină oare modelul ”coșului de gunoi” în care funcționează sistemul? Orice decizie se tărăgănează din cauza anarhiei organizaționale – proceselor neînțelese de echipă, regulilor schimbătoare, abordării bazate pe trials&errors?
Poate da. Dar nu e doar asta.
Cât de banal ar fi, adesea ideile sunt generate sus, iar deciziile sunt luate jos. De funcționari de talie medie și joasă, cu probleme, frustrări, care ar da orice să fie păstrat status quo, pentru a-și justifica jobul pentru mulți și mulți ani înainte. Profitând de lipsa de timp a celor mari, de incapacitatea lor de a înțelege anumite detalii tehnice, ei legiuiesc. Întreprind acțiuni care sunt desenate frumos, raportează la fel de ingenios și astfel încheie mândri cercul ”virtuos” de luare a deciziilor. Ei sunt protejați. Mereu vor fi donatorii, zic unii – însă ce știu ei despre țară? Dar câte vor!.. Și normal că anume donatorii stau prost cu planificarea și îs prea ambițioși. Da petiționarii? – se plâng alții. Bietele băbuțe le iau o groază din timpul funcționarilor care nu mai reușesc să facă planificare strategică…
Adevărul e că nu sunt toți așa. Sunt mulți oameni buni, pregătiți, onești și fără complexe. Sunt tineri care vin în serviciul public pentru că vor o schimbare. Apoi pleacă deziluzionați sau, în cel mai rău caz, bagă piciorul. Nu există meritocrație. Dacă ești bun și le arăți asta ”fondatorilor” instituției, păzea. Ori ești bruiat, ori ești săpat. Tot calvar e.
Există un sistem foarte eficient de sancționare și unul foarte trunchiat de motivare. Ei nu au drepturi. Au doar obligații. Sunt condamnați de a se conforma unor reguli rigide, în schimbul echivalentului bănesc al unei cine de familie la un restaurant bun. Și așa din lună în lună. Și asta e trist.
Soluția nu e simplu de găsit. Dar se poate de încercat. Inspirați-i pe cei cu adevărat buni, dați-le libertate să mai câștige un ban și în altă parte, nu doar să aștepte disperat deplasările, cu diurnele lor tentante. Nu-i tachinați pentru că sunt mai buni ca voi, dacă nu puteți să le plătiți facturile și să le asigurați un trai decent. Nu doar de Creciun, Paști sau 8 martie. În schimb ei vă vor informa corect, vă vor ajuta să luați decizii argumentate, vă vor face publicitate și vor mișca lucrurile din loc. Nu asta vreți?
P.S. Un pic de umor de la Dilbert la temă.
Onorica Banciu 
bine spus! De acord ;D
Nu stiu daca „dati-le libertate să mai câștige un ban și în altă parte, nu doar să aștepte disperat deplasările, cu diurnele lor tentante” este o solutie. Aceasta problema trebuie privita mult mai larg.
De acord, Vivy. E o problemă mult prea complexă ca să fie soluționată doar prin mai multe drepturi și motivare. Însă de la ceva trebuie de început.
Frumos spus. Se poate scrie de aici o strategie de promovare a tinerilor funcționari publici. De fapt, strategii avem – numai nu sunt implementate.
Eu aș spune a funcționarilor buni, să nu delimităm pe vârstă 😉
Sistemele în general sunt rezistente la schimbare. Inerția bate forța de accelerare. Dacă nu produci schimbarea în primele două săptămâni, când ești nou-intrat în sistem, s-a zis cu ea – sistemul înghite. De ce? Fiindcă sistemul e rațional. E o logică a lui care poate să nu ne placă, dar lui îi este indiferent. Un sistem e un set de incentives care s-a tocit de-a lungul anilor. Cel mai relevant în această ecuație e că da, cei prudenți și prevăzători (podstahovcici) au șanse mai mare de supraviețuire în cadrul sistemului decât cei activi și cu inițiativă (vâskochka). Și asta e nașpa.
Apropos de meritocrație – mai mult decât de strategie, avem nevoie de modele-rol – persoane din rândurile funcționarilor publici pe care meritele le-au propulsat în sus. Asta inspiră!
Eu nu-s așa de pesimistă. Mai bine mai târziu sufleci mânicile decât niciodată. Important să vrei și să nu te temi să fii blamat. Risc, pe care puțini, din păcate și-l asumă, fiind în electorale cronice.
@ Zenu are dreptate, daca imediat nu incepi schimbari esti pus la punct de sistem pentru ca el merge dupa inertie.
Sergiu, eu gândesc puțin mai diferit. Două săptămâni deja au trecut. Ne resemnăm deci? Trăim cu ideea că trenul s-a dus și mai așteptăm patru ani? Nu. Orice moment e justificat pentru schimbarea sistemului. Important să o faci cum trebuie.
Toate cele s-au urnit iar de acu-ncolo vor prinde viteză. Spiritul de observație, atitudinea societății sunt mai ascuțite. Semne bune anu’ are.
serviciul public repede rupe aripile tinerilor functionari, mai sint si de cei care dupa facultate, la 22 de ani se gindesc doar ce pensie vor trage.
Solutia este – sefu sa-si faca echipa pe care o doreste, iar majoritatea sefilor s colbaiti