Obiectivizarea nu funcţionează

Avem cu toţii o calitate. Ne temem să stabilim obiective. Obiectivele nu înseamnă altceva decât responsabilități. Pe timpul gosplanului obiectivele pe cinci ani şi mai puţin erau lege. Şi se realizau. Dacă nu, riscai să pierzi fotoliul cu spetează lată şi Volga albă. Sau să primeşti mustrare care e echivalentă cu o pată serioasă pe întreaga ta carieră. Şi existenţă.

Cu cel puţin un deceniu în urmă, arta stabilirii obiectivelor s-a transformat într-un joc. Trebuie să fie obiective, deci să fie. Din pod, de la prietenii din alte ţări, de oriunde. Obiective ambiţioase, cu puţine şanse de izbândă. Fără nici o legătură cu realitatea şi nelegate de acţiunile ulterioare. Rapoartele oricum vor fi stropite în culori roz. Tot noi stabilim ţinte, tot noi facem planuri de acţiuni, tot noi facem rapoarte şi tot noi le audiem. O gaşcă perfectă de vizionari şi nici măcar romantici. Doar birocraţi.

De ceva timp încercăm să ne asumăm responsabilităţi. Să transformăm scopurile ambigue şi pompoase în nişte obiective specifice, clare şi realiste. Fără mari ambiţuri. Şi apare altă problemă. Nu e frica de răspundere ulterioară. E lipsa de capacităţi. Cum bre să ajung eu de la sarcina de elaborare a unor proiecte de legi şi hotărâri la creşterea valorii adăugate brute a agriculturii în PIB? Dacă plouă, ninge şi bate prea tare soarele că grâul nu mai creşte? Introduci un sistem de asigurare a riscurilor în agricultură. Dar dacă fermierul nu face uz de el? Îl înveţi. Dar dacă nu ajung bani în fondul de subvenţionare a riscurilor? Faci referire la sectorul privat de asigurări. Dar dacă e scump? Nu poţi face nimic. Sau poate poţi? Cât timp te gândeşti, termenul de atingere a obiectivelor se tot apropie. Iar tu mai ai şi sarcini urgente. Şi revii la elaborarea legilor frumoase. Iar agricultura devine tot mai darnică. Cedează forţă de muncă altor sectoare şi dă practic gratis producţia intermediarilor. Iar ei ştiu ce să facă ca să trăiască bine.

Obiectivele Guvernului, nu sunt altceva decât obiectivele fiecărei instituţii, ministrului, angajatului şi, de ce nu, ale noastre ca şi persoane. Noi ştim uneori ce vrem. Lucruri elementare. Să avem job, loc de trai, bani, familie, prieteni, călătorii şi multe alte garanturi ale fericirii noastre. Şi de bine sau de rău ajungem să le avem. Pentru că ne pasă. Restul nu contează. Să se gândească superiorul. Sau experţii. Noi ştim că în ţara asta oricum nu poţi schimba nimic. Niciodată. Aşa că lăsaţi-ne cu legile noastre.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s