Construcţia hăpiendului

Oamenii nu vor să fie fericiţi. Ei vor să sufere. Îşi alimentează starea de suferinţă pentru a trăi. Necazul este motorul existenţei. Acea energie care ne ţine funcţionali. Aşa cum mulţi nu au parte de fericire cu duiumul , micile sclipiri de plăcere pot fi remarcate doar pe fundalul unei deprimări constante. De altfel nu am face diferenţa când apare acel Bine.

Nicu a fost tulburat de faptul că prietena lui iubită a decis să plece în vacanţă cu colegii de facultate. A zis că va pune punct relaţiei în cazul în care ea va pleca. Ea şi-a dat seama că dacă renunţă la vacanţă va fi declanşat un proces ireversibil de cedări. Care o vor umili, îi va ştirbi din personalitate. Dar a mers peste ea, l-a rugat să accepte vacanţa şi să rămână în continuare iubiţi. El nu a cedat. Decepţionat, cu orgoliul pătat, i-a zis că nu vrea s-o mai vadă. El – condamnat la nefericire, căci orice substituent al iubitei, nu e decât o decepţie şi mai mare. Ea – dezamăgită profund şi la fel nefericită. Ambii nu rămân decât cu întrebarea eternă – ce-ar fi fost dacă? Dacă ar fi acceptat o supărare de moment, în schimbul unei savori de durată? În schimb au preferat să se inducă într-o stare deprimantă pentru a-şi măguli complexele şi egoismul. Da cât de bine a simţit calitatea asta umană Milan Kundera…

Cătălina, a fost ahtiată de ideea de a face ceva propriu. Independent de voinţa soţului. Care o iubea, de altfel. Lansarea uni centru pentru victimele violenţei domestice a ţinut-o în priză multe săptămâni. Căuta finanţe, aliaţi, acces la autorităţi. Lupta vehement cu proza vieţii şi insatisfacția, de care nici nu intuia că s-a molipsit. Soţul, rămas în urmă, dependent de inerţia caracteristică relaţiei se împotrivea. Vroia toată atenţia asupra lui. Era panicat că se curmă în faţa ochilor. Şi că sunt alte motive care o induc pe soţie în stare de euforie, aproape că deplină. A demoralizat-o, a speriat-o şi i-a tăiat din elan şi proiectul a fost abandonat. Iar apoi – sfârşit banal. Au trăit cu frustrări, deprimări, mult şi bine. Suferinţa le justifica frica şi laşitatea. Of, da ce mai istorisire a făcut Amos Oz în privinţa asta…

Suferinţa, pe lângă a fi un modus vivendi al societăţii, element indispensabil al existenţei, a devenit un mijloc de manifestare. De băgare în seamă. Cel necăjit, trebuie să fie ajutat. Important să nu ajungi la punctul de a te trezi pe stradă. Căci acolo nimeni nu te mai remarcă. Eşti doar un obiect urban, invizibil, pierdut în gloata de fiinţe grăbite să-şi croiască fericirea. În felul lor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Construcţia hăpiendului

  1. papa zice:

    ‘no… daca nici intr-un caz nu s-au facut strategii de integrare pentru cei ramasi pe din afara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s