Pace tuturor

La cinci ani în ajun de revelion nu-mi doream decât o păpuşă. Am primit în schimb un căţel. Jale mare la Buiucani. Căţelul a fost evacuat în 10 minute, timp în care am reuşit să mă ataşez de el, însă păpuşa mult-dorită i-a luat locul. Normal că nu mai avea acelaşi farmec sărbătoarea.

La zece ani vroiam doar pocnitoare sub pernă şi zâmbetul părinţilor de la darurile mele creative. Au fost ambele. A fost cel mai bun revelion.

La cinşpe visam la un geamantan plin cu bănet, ca să-mi cumpăr o casă frumoasă. La douăzeci mi-am cumpărat-o.

La douăzeci şi cinci mi-am dorit un copil. La treizeci când copilul deja îmi spunea – Mami, te iubesc, am hotărât să-mi fac treabă în carieră.

Şi când numai, numai mergeau toate ca unse cu unt,  în viaţă au început să apară tot felul de oameni. Cei care te iubesc şi pentru care vrei să dai tot. Şi cei care te urăsc şi, astfel, te ajută să fii mai bun. Dar astăzi am chef să vorbesc doar de primii. Sunt oameni vechi şi noi, dar care au lăsat o amprentă de neuitat în viaţa mea în anul care trece. Uite  câţiva din ei:

Angela Stafii – un omuleţ plin de energie, idei, răbdare, nerăbdare, gărgăuni şi luciditate în acelaşi timp. O prietenă de suflet care uiţi că îţi este colegă. Iar când îţi aminteşti, se produc ditamai politici pe cultură şi tineret. Un an plin de VICTORii, draga mea!

Ion Grosu m-a convertit în lumea blogerilor, iniţial pasională, fără limite. M-am descoperit şi altfel. Dar hai să recunoaştem, viaţa are atâtea picanterii, pe care peniţa uneori nu poate să le redea. Nici nu trebuie. Lui Ionică să-i meargă cu Guvernul, bloguvernul şi Nadia. Sper păsărelele să nu se supere :).

Inga şi Ştefan Savin – sunt cuplul anului – frumoşi, deştepţi şi dulci. Împreună şi separat. Iar tustrei fac o gaşcă pe cinste :). În care e o plăcere să fii. Mai multe plăceri din astea la anul!

Veronica Midari – prezenţa căreia înduioşează. Disciplinată, corectă, tacticoasă – un melanj perfect pentru a mişca lucrurile din loc. Pentru a-ţi ridica buna dispoziţie. Mult noroc pentru Veronica în anul care vine.

Cornelia Ursu – o combinaţie neverosimilă de gingăşie şi fermitate. Un bun companion de călătorii şi viaţă. Un om care merită tot binele din lume. Şi pe care sper din suflet să-l obţină cât mai curând.

Renata şi Octav Bodorin! Cei mai răbdători prieteni. Cei mai! Tot aşa şi înainte!

Sorin Hadârcă – este unicul cititor adevărat, economist talentat, scriitor pasionat, conducător fără egal.  Este unicul. Aşa şi să rămâi.  La anul şi la mulţi ani!

Urmaţi-vă îndemnul inimii, creaţi, bucuraţi-vă de viaţă, fiţi fericiţi! Ce bine ar fi dacă toată lumea şi-ar găsi pacea în suflet…Dar până una alta, sănătate tuturor!

Publicat în De gândit | Etichetat , , | 6 comentarii

Să înceapă cheful!

–          Ce faci de sărbători?

–          Care sărbători? Aaaa! Deja? Of, nu ştiu. Da al cui e anul? Al dragonului? Deci vestimentaţie pe negru, auriu şi roşu? Mănâncă orice? Şi nu trebuie de sacrificat ceva anume pe masă? Ok…Ah, da, şi cadouri. Piciului, lui A, lui B, lui C lui…Of…Fuga la magazin.

O săptămână de alergătură cu limba scoasă, prin ambuteiaje, localnici hapsâni şi iritaţi – după brad, decoraţiuni şi cadouri, ambalate ca-n cele mai bune case. Altă săptămână de pregătit meniul, cumpărat produse, ornat casa şi gândit scenarii pentru petrecere.

Forfota de sărbători nu e chiar plăcută. Nu şi la noi. Unde totul e quasi şi pseudo. Pseudo-atmosferă, pseudo-surprize, quasi-relaxare, quasi-petrecere. Dacă ai nenorocul să ai în spate peste treizeci de bife la sărbători de iarnă, te trezeşti că nu mai există nimic nedăruit. Pe cercuri mergi deja de un deceniu. Şi nu mai încap mandarine şi salată Olivier în burduh.  

Dacă vrei să prepari o gâscă tradiţională de Crăciun, uită, o găseşti doar la piaţa centrală, dacă nu a fost cineva mai rapid decât tine. Dacă vrei să fugi repede după servici la o întâlnire cu managerului localului care te scuteşte de griji la sărbători, ia-o mai moale. Din cele 24 de servicii taxi unul (1474) te ţine 15 minute în aşteptare, altul (1422) îţi promite maşină în 4 minute, ca după 25 să te ACUZE că ai aşteptat degeaba, ca în cele din urmă celălalt (1406) să te aştepte cu un cartier mai sus.

Dacă ai nevoie de costum de chirie pentru matineu – mergi la Benfis, de lângă Teatrul de Operă şi Balet. Doamnele sub pretextul lipsei de ochelari vor face o tentativă să-ţi închirieze un costum de prinţ de 600 lei, în schimbul celor 300 lei şi aşa exageraţi.  

Dacă vrei să beneficiezi de cea mai bună atitudine ca şi consumator mergi la Kare, la Jumbo.  Un magazin aparent extraordinar. Iţi vor da un aparat electric fără instrucţiuni care normal că se va strica în primele 10 minute, ca mai apoi să fii acuzat că nu ştii să-l foloseşti. Şi culmea, nu-ţi vor prezenta condica de reclamaţii şi vor chema paza magazinului şi poliţia ca să se clarifice cu clienţii nemulţumiţi.  

Eu ştiu că la anul nu vom avea stradele pietonale în centrul capitalei. Nu vom avea un brad care e frumos şi ziua şi noaptea. Nu vom avea PayPal. Nu vom avea regim liber de vize în Europa. Nu vom câştiga Eurovision. Nu vom aplica pentru titlul – Chişinău – capitala Europei 2030. Nu vom…Continuaţi voi şirul mai departe. Dar chiar nu e suficient de frumos acel 2012 ca să marcheze crearea Agenţiei Naţionale de Protecţie a Consumatorului? Or, atitudinea faţă de noi, a statului, a businessului e cea pe care o simţim în primul rând.

Taxiul mă duce în cele din urmă acasă. Şi aud:

–          Mama, da ce, типа, Moş Crăciun nu există?

–          Aaaaaaaa!

Publicat în De gândit | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Pofighism

Trăim într-o ţară liberă şi independentă. Atât de liberă încât fiecare face ce vrea. Independent. Cine are chef de proteste, îl vezi ziulica întreagă în cortul din faţa Guvernului, etalându-şi albiturile de corp pe frânghia cu grijă legată de copacii din preajmă. Cine vrea să facă pipi pe Piaţa Marii Adunări Naţionale, o face. Cei care păzesc ordinea publică sunt în ordine. Cine vrea să parcheze pe bordură, o face. Poliţia amendează şoferii care nu au tifon în trusa medicală.

Mai rău e când copiii sunt liberi. Da, da, ştiu de convenţia pentru drepturile copilului şi că pe lângă obligaţii copiii au drepturile lor. Ca şi noi, cei mari şi atotştiutori. Dar ce faci când ei sunt lăsaţi în voia sorţii la grădiniţă, la şcoală? E bine ca, copilul să stea în ger afară şi să-şi aştepte colegii, educatoarea pretinzând că face exerciţii de călire? Că ,deh, alţi părinţi se plâng de ce nu stau mai des afară. Ce folos că asta a fost spus vara? E bine ca, copilul să fie lăsat să mănânce supiţa sa, a colegilor săi şi alte delicii din meniul grădiniţei şi apoi să ajungă să se încolăcească de durere de burtică? Iar părinţilor să li se dea la obraz pentru că copilul are părul cam lung. Păduchii, fir-ar să fie. E bine ca atunci când copilul cu răbdare, totalmente atipică pentru el, confecţionează la solicitarea educatoarei tot felul de chiţibuşuri creative şi aşteaptă măcar un „eştibravo”, iar în rezultat este întrebat dacă a plătit pentru spectacol?

Şi mai rău când medicii sunt liberi. Liberi în a accepta sau refuza un pacient. În a-i trata cu zeflemea. În a vorbi despre petrecerea de seară şi meniul dorit în faţa pacienţilor care aşteaptă resemnaţi la Institutul Oncologic. În a sări la concluzii despre modul de viaţă al pacienţilor, fără a şti că rezultatul sănătăţii şubrede e un accident urât care i-a şters din viaţă toată familia şi l-a lăsat pe el invalid. În a atenţiona pacienţii că procedura va durea atât de mult, încât va sări în sus la cât de grav e şi doar pentru că Dzeu te-a înzestrat cu frumuseţe, pe care el n-o are. Şi de aia a avut în viaţă doar 25 de femei. Iar acum le „are” pe toate.

Aceasta e libertatea debordantă, caracteristică acestei epoci democratice în care ne-am trezit peste noapte. Fără limite, fără scrupule. Dar cu multă ingeniozitate. Fluxul continuu de „pacienţi” este asigurat. Coada e o dovadă a dependenţei. Dacă nu eşti mulţumit, pleacă. Doritori mereu vor fi. Dar dacă stai, pleacă capul. Şi închide gura. Căci tocmai m-a sunat cumătrul şi trebuie să-mi fac planuri pentru ospăţul de mâine.

Publicat în De gândit | Etichetat , , | 1 comentariu

Începutul sfârşitului

Când vine momentul în care sforăitul haios se transformă în horăit răsunător? Când mestecatul cochet ajunge să fie auzit ca un clefăit dezgustător? Când oare începem să vedem în mersul elegant al partenerului un tropăit dezechilibrat de mitocan? Când ceea ce auzi începe să fie perceput nu ca o muzică pentru urechi, ci ca un bruiaj intermitent?

Kundera cu Identitatea sa, pe care am absorbit-o în câteva ore, crede că în vis. Tot el nu vede hotarul dintre realitate şi vis. Când te trezeşti că trăieşti în altă lume decât cea pe care o vrei, nu ştii care din ele e vis – trecutul sau prezentul. La el personajul s-a deşteptat, şi-a făcut cruce că a fost doar un coşmar şi a continuat să trăiască fericit, agăţându-se de persoana dragă şi amintirile care plăzmuiau acea realitate pe care vrea să o trăiască.

După mine indiferent în ce dimensiune aceasta se întâmplă, semnalele că ceva trebuie neapărat de schimbat sunt de neneglijat. Căci oricum ţine de viaţa ta şi trăirile tale. Când plictisul pasiv în care nu faci decât să stai tolănit pe canapea şi să priveşti seriale, trece în unul activ, când ieşi la plimbări, petreceri planificate, cu aceleaşi persoane, gesturi, discuţii, iar apoi în unul revoltat, când te arunci la oameni cu şi fără motiv – e cazul să baţi alarma. Eşti pe cale greşită. Fă ceva.

Unul caută un hobby, altul face sport, celălalt reparaţie şi puţini încearcă să soluţioneze adevărata problemă. Şi se trezesc că ei sunt deja obiectul analizei. Se văd cutele pe rochiţa de sărbătoare, gropiţele din obraji accentuează tenul bolnăvicios al pielii, urechile par prea mari pentru cerceii ăştia eleganţi şi în general ce-i de faină Monica Bellucci!

Şi mai departe cu siguranţă coşmarul tronează în realitate. Una pe care nu ai avut curajul să o schimbi. Dar care te-a schimbat pe tine. În ochii lui. Şi apoi începi să crezi că are dreptate. Şi dacă nu ieşi din asta, chiar va avea. Şi acesta e începutul sfârşitului. Al tău. Fu, nu-mi place ideea..

Publicat în De gândit | Etichetat , , , | 3 comentarii

Vânătoare de iepuraşi

Iepuraşii sunt tare simpatici. Fiinţe drăgălaşe care mor dacă le dai buruiană înrourată. Sunt buni şi la gust. Dacă îi ungi cu ulei de măsline şi îi presori cu rozmarin. Blana de iepure este călduroasă, deşi se cam terfeleşte în câţiva ani. Chiar dacă stau prost cu planificarea familiei, se asigură deplin că măcar o progenitură le va aduce o cană cu apă la bătrâneţe. Dacă mai ajung acolo.

Cu toate astea iepurii cu două mâni şi două picioare care sunt mai şmecheri decât alte „animale” bipede te cam supără. Sunt mulţi, ronţăie chitic, huzuresc şi tot asta pe seama noastră şi a statului.

Parcă vrei să-i prinzi, da nu ştii cum. Iepurii din transport public gândesc strategic. Ştiu viteza de circulaţie a controlorului, traseul pe care îl face şi se îmbulzesc în cel mai aglomerat mijloc de transport ca să-şi multiplice şansele de circulaţie pe contul statului. Şi le reuşeşte.

Sunt alţi iepuraşi care nu plătesc impozite. Evaziune fiscală ziua în amiaza mare. Ei rar când sunt prinşi, dacă să priveşti statisticile autorităţilor fiscale. Dar noi mai tragem cu ochii la ele. Cifrele cu 6-9 zerouri lipsesc vădit. Cum lipseşte la sigur şi finanţarea pentru multe necesităţi sociale. Ce facem cu nedreptatea asta?   

Uite ce au făcut cândva ruşii cu un soi de iepuraşi. Pardon pentru aşa o analogie, dar Ecaterina a II-a nu făcea numai nebunii. Unul din cele 10 mii de ordine pe care le-a emis avea cu siguranţă ceva de luat în calcul şi în zilele noastre. Nu ştiu de unde până unde, dar ei nu prea îi plăceau jocurile de noroc. Poate din cauza că era ghinionistă :). Că să prevină răspândirea activităţii vicioase în rândul societăţii a decis să amendeze făptaşul cu o sumă echivalentă cu două salarii anuale. Asta da, amendă! O pătrime din sumă mergea la săraci, altă pătrime la menţinerea palatului şi restul la ciocănitoare, adică personajului care a divulgat marea netrebnicie.

Motivant, ce ziceţi? Toţi sunt fericiţi. Cu excepţia aventurierului. Dar de el nu ne pasă.

O mobilizare excepţională a societăţii pentru elucidarea necinstiţilor. Se poate de aplicat la acte de corupţie, evaziune fiscală, salarizare în „plic”. Da, s-ar putea să crească nivelul de criminalitate, victime fiind bietele ciocănitori. Bineînţeles, după ce şi-au luat prada.  Da, s-ar putea să crească corupţia, iepuraşii fiind tentaţi să cumpere tăcerea ciocănitorilor. Dar toate au un cost. Pe care la un moment dat iepuraşii nu vor putea să-l acopere. Nu vor avea suficienţi morcovi.

Aşa că avem două opţiuni.  Sau sădim copăcei, pentru ciocănitori, din contul grădinilor pline de morcovi  sau continuăm să punem îngrăşământ ca să avem morcovi mari şi apetisanţi, ca dragii noştri iepuraşi să fie sătuli. Problema e că dacă o alegem pe a doua vom ajunge cu toţii să fim varză…

Publicat în De gândit | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Cultură cu linguriţa

Toţi consumă cultură. În familie, şcoală, stradă, piaţă. În străinătăţuri. Aşa e când oferta culturală de pe meleagurile mioritice e cam şubredă. Şi parcă instituţii culturale nu-s puţine. Şi parcă fac forfotă. Dar ceva tot nu ajunge. Acel ceva pe care mulţi îl caută şi puţini îl găsesc.

Muzeele naftalinizate sunt completate de umilele expoziţii ambulante de figuri de ceară. Circul solitar şi abandonat este înlocuit de trupe ambulante de scamatori, pe care îi priveşti cu frica de a nu cădea de pe scaunele firave ale sălii prinse cu lipici. Casele de cultură au devenit case de incultură şi cumătrii, 12 lei per locuitor, fiind foarte puţin pentru promovarea culturii prin astfel de edificii. Şi teatrele…

Cu ele altă istorie. Una frumoasă şi una tristă. Partea frumoasă e că avem actori buni, regizori talentaţi, bani din buget transferaţi pentru ca toată gaşca asta faină să creeze. Cu toate astea ceva nu merge bine. Avem trupe care fac bani din publicitate şi turnee internaţionale. Actorii tot au nevoie de mâncare. Nu doar butaforică.

La noi nu există cultura consumului de teatre. Poate cu excepţia teatrului Licurici care are cel mai mare număr de spectatori. Nu exclud că popularitatea se datorează şi lipsei activităţilor alternative de divertisment pentru dragii noştri copii.

Dar hai să vedem ce fac teatrele.  Planuri. Nu tare ambiţioase. Câţi spectatori vor avea, câte spectacole vor monta, câte vor prezenta. Obiectivele nu se realizează. Şi mai e ceva. Deşi numărul spectacolelor creşte, cel al spectatorilor e în scădere. Şi culmea, teatrele subvenţionate în măsură considerabilă de stat, au o performanţă mai proastă. Cui îi pasă de obiective dacă banii se varsă la bine şi la rău?

Poate nu e greşită abordarea. Teatrele nu sunt agenţi economici care năzuiesc să obţină profit. Teatrele oferă cultură. Artă. Educaţie. Ele ne fac mai frumoşi. Mai buni. Mai deştepţi. Oricât ar costa luxul ăsta. Discontinuarea finanţării instituţiilor mai slab performante ar putea însemna doua lucruri – mobilizarea lor sau dispariţia. Sunt în stare să se mobilizeze ca să lucreze ca şi ceilalţi în baza unor indici de performanţă calitativi şi cantitativi? Sunt tentată să cred că, da. Putem să ne permitem ca teatrele să dispară? Categoric nu.

Şi iarăşi despre istoria covrigului. Poate îl dăm unui tânăr, plin de forţă care potolindu-şi foamea ar putea duce bătrâna la azil, gravida la maternitate, copilul la părinţi şi bolnavul la spital? Teatrele bune ar fi în măsură să-şi hrănească trupa, să ne ofere nouă senzaţii tari şi să fie mândrie naţională. Pentru asta covrigul trebuie să fie doar al lor. Al celor care vor şi pot face cultură.

Publicat în De gândit | Etichetat , , | 5 comentarii

Pif-Paf

Armata te face bărbat. Așa crede o mare parte din populație care își dă odrasla în serviciul militar. Care nu încearcă să obțină certificate medicale cu o groază de boli, inclusiv și mintale și care nu dă un ban pe studii. Lucru la câmp pentru bărbați este din plin.

Statul plătește pentru un recrut 30 lei pe zi. Îl hrănește, îi dă uniformă, arme și îl învață să apere țara. De cine? De potențialii dușmani. Că reali nu prea sunt. Și dacă ar fi, e suficient să strănute spre noi că ne duc apele Nistrului departe. Până una alta recruții salvează porci din viitură și găini din șanțuri. Situații excepționale sunt mai multe decât războaie. Parade aniversare mai rar, dar suficiente pentru a etala grandoarea armatei noastre naționale.

Cu toate astea statul nu se lasă cu una cu două. Vrea să profesionalizeze armata. Să o ridice la standarde internaționale. Câteva mii de oameni să posede super strategii de luptă și să nu rateze nici un glonte. Chiar și în detrimentul serviciului militar. Să treacă la pregătirea militarilor prin contract. Ditamai reformă.

Asta costă? Da! Merită? Greu de spus. Deci revenim la istoria covrigului. Le dăm din contul cui? Le dăm în general? Dacă nu avem armată, va dispărea factorul psihologic al protecției și vom fi invadați de oricine? Vom fi acaparați, subjugați și maltratați în secolul 21 în sânul Europei? Nu prea cred.

Doar vom fi netradiționiști. Reformatori. Inadmisibil pentru noi. C-apoi ce-o să zică alții?

Publicat în De gândit | Etichetat , , | Lasă un comentariu